Statul ești tu !

Autor: Angela Tocilă / Sunt zile în care simt cât de aproape de catastrofă suntem, iar asta e una dintre ele. Cu toate acuzele ce mi s-au adus, cum că nu mi-aș iubi neamul, țara, c-aș fi trădătoare și că-i vorbesc de rău pe români, cu toată bunăvoința, n-am găsit argumente pentru care i-aș vorbi de bine. Repet, azi e una dintre acele zile în care aș stârpi trei sferturi din viețuitoarele bipede care populează Grădina asta a Maicii Domnului (ce i-o fi venit Papei să ne amăgească așa de rău, nu pot pricepe), fără milă și remușcare. Îmi imaginez uneori că am super-puteri și că aș aduna toate specimenele suspectate de a fi veriga lipsă dintre om și maimuță, le-aș ridica asemenea lui Superman până-n spațiu și le-aș lăsa acolo pentru eternitate, să se aleagă praf stelar de ele, îngrășământ pentru vreo planetă îndepărtată pe care-ar putea răsări peste 1 miliard de ani speranța vieții, materializată printr-o bacterie primitivă.

Cum m-aș putea oare mândri oare și cum aș putea iubi o adunătură de vite încălțate ce plâng și bălesc la televizor de mila unui borfaș analfabet,  unui mitocan misogin care-a furat de la statul român, care stat român ești și tu, vită încălțată, bubalină andină fără creier și judecată ce bocești acum de grija lui Becali, a mațelor lui sensibile dezobișnuite de fasole și cârnații pe care tu chiar crezi că-i mănâncă el la pușcărie, de margarina pe care tu presupui c-o înghite, dar cu care poate nici pantofii nu și i-ar face? Cu ce e mai de compătimit familia lui care oricum va trăi și de acum încolo tot în lux grație banilor dosiți prin bănci străine, sau îngropați pe moșii pentru că Becali e exact genul care și-ar îngropa la propriu banii, bani furați de la fiecare dintre noi, bani furați de la gura copiilor tăi, a bătrânilor din azile, a bolnavilor din spitale, decât familia ta care-și târăște zilele de la un salariu la altul ?  De ce nu vrei tu, smiorcăitule, milosule, piosule să înțelegi că Becali n-a dat nimănui nimic de la el pentru că singurii bani câștigați cinstit de el au fost din vânzarea brânzei și a laptelui ?  Câți ciobani, sau crescători de animale cunoști să fie măcar pe sfert așa de bogați ca Becali ?

De ce nu te duce capul să înțelegi că toți borfașii se roagă la Dumnezeu, dau bani la biserici și la pomanagii, sau chiar fac acte de caritate, în schimbul mântuirii și a libertății ? De ce nu vezi că lăcomia și dorința de putere l-au dus la pierzanie, credința că e invincibil, deasupra tuturor, deasupra ta, cel care-i plângi acum de milă ? Știu  de ce , și acesta e și motivul pentru care te detest: îl compătimești și te solidarizezi cu el pentru că ești lipsit de morală, pentru că ți-ai dori în secret să te-mbogățești exact după modelul lui, nu contează cum, prin ce mijloace, doar să te-mbogățești. Visezi să te sui și tu cu picioarele pe Maybach, să înjuri femei la televizor, să arunci cu bani în stânga și-n dreapta, să ți se pupe mâna, să stai cu teancurile de euroi la poartă și să le-mparți colindătorilor cerșetori de Crăciun. Ai vrea în secret să fii mafiot ca el, să ai slugi, aghiotanți, să poți cumpăra pe oricine, să fii la fel de bărbat ca el când ești pe val. Dar dacă ești bărbat când furi, fii la fel de bărbat și când plătești, pentru că totul se decontează în lumea asta.

Abia când vor pricepe toți aspiranții la modelul Năstase, Becali, când vor geme pușcăriile de miliardarii de carton cărora încă le cântă greierii prin crăpăturile din tălpi și nu li s-a uscat bălegarul dintre degetele de la picioare, cei care au sărit din căruță direct în mașini de lux, din bordeie insalubre în palate cu turnulețe cu aur pe pereți, din apartamente amărâte de bloc în vile boierești, abia atunci se va dovedi că nu sunt modele de urmat. Banii sunt buni, dar libertatea e și mai bună, cu toate că mulți spun că ar face 3 ani de pușcărie pentru averea lui Becali.

Uitați-vă în jurul vostru, vă place ce vedeți? Trăim în țara hoților, suntem conduși de un hoț căruia tocmai în timp ce boceați la porțile Rahovei, un alt hoț i-a dat un NUP în cazul unui plagiat. Tot în timp ce vă-ntindeați mucii, alți hoți ți-au furat referendumul când ai decis că 300 de parlamentari îți sunt de-ajuns până peste cap. Hoții din Senat au considerat că e suficient ca doar 30% din populația care se prezintă la un referendum să decidă și pentru tine, prea ocupat să verși lacrimi pentru unul care n-ar da un scuipat pe tine, dacă n-ar fi televiziuni care să arate ilustrul scuipat în direct. Hoții ți-au furat statul și continuă să te fure în timp ce tu caști gura la curvele de la TV, la Las Fierbinți, la Dana Grecu și la Mircea Badea, plângi de mila lui Năstase, a lui Becali și a lui Voiculescu. Te găsește mărinimia, pioșenia și iertarea creștinească taman cu cine nu trebuie, când nu trebuie… De ce ? Pentru că nu vrei să-nveți nimic, nu te respecți pe tine însuți, pentru că ai mentalitate de slugă și cazi în admirația oricărui bandit plin de bani. Pentru că nu te duce capul să pricepi că banii aceia sunt furați de la tine, de la familia și neamurile tale. Pentru că n-ai înțeles încă un lucru foarte simplu: STATUL pe care-l fură ei, ești tu.

Europa de la vest la vest

Andrei Pleşu Săptămînalul german „Der Spiegel” editează periodic dosare tematice (Istorie, Ştiinţă, Educaţie, Cultură) care adună laolaltă informaţii şi comentarii de actualitate pentru fiecare domeniu în parte.

De acelasi autor Dreptul de a avea drepturi Cuvinte pentru Săptămâna Mare Cu stînga-n dreapta Mi-a căzut de curînd în mînă un asemenea dosar („Wissen”, nr.2 / 2013), intitulat „Credinţa mea. În căutarea unui adevăr mai înalt”. Autorii îşi propun să expună şi să analizeze prezenţa feluritelor religii ale lumii pe teritoriul german: statistici, interviuri, rezumate doctrinare, ecouri publice. De la confesiunile majoritare (catolicism şi protestantism) pînă la islamul aflat în creştere, la budism, hinduism, iudaism, ezoterisme la modă şi secte de tot soiul, nimic nu este lăsat deoparte. Cu o singură excepţie: creştinismul ortodox.

În Germania trăiesc, totuşi, cca 1,5 milioane de ortodocşi (de origine rusească, sîrbească, românească, bulgărească etc.), ceea ce înseamnă aproximativ 1,7 % din populaţia ţării. Numărul musulmanilor este mai mare (4 %), dar budiştii, hinduşii şi aparţinătorii iudaismului luaţi împreună nu acoperă decît cam a treia parte din numărul total al ortodocşilor. Aşa stînd lucrurile, mărturia, faptele şi instituţiile ortodoxe nu puteau lipsi din exerciţiul statistic şi analitic al compactului dosar realizat de prestigioasa publicaţie de la Hamburg. Şi totuşi, ei nu există. Adepţii lui Osho, „piramida energetică Horus”, şamanii, cercurile de medicină alternativă şi o mulţime de alte „orientări spirituale” sunt luate în seamă cu acribie, dar experienţa creştinismului răsăritean rămîne în afara dezbaterii. Nu spun asta ca să încurajez auto-victimizarea pe care o practicăm, de regulă, cu un amestec de milogeală provincială şi orgoliu balcanic. Semnalez, doar, o lacună de ordin ştiinţific (greu de înţeles cînd e vorba de un periodic nemţesc), dar şi una legată de structura mentalităţilor. Nu cred nicio clipă că autorii germani se fac vinovaţi de o omisiune rezultată din rea-credinţă. E vorba, pur şi simplu, de o specie de ignoranţă ”tradiţională”, pe care nu doar Germania o ilustrează, ci întreg Occidentul. Tot ce ţine de Bizanţ şi de posteritatea bizantină joacă, în mediul universitar din vest, dar şi în viaţa intelectuală curentă şi în mentalul colectiv, un rol marginal, mai curînd exotic, incomparabil mai puţin conturat şi mai frugal frecventat decît posteritatea, familiară, a Evului Mediu apusean. Există destui inşi cultivaţi în Europa occidentală care, în mod spontan, nu cuplează ideea creştină decît cu două dintre confesiunile ei: catolicismul şi protestantismul. Creştinismul oriental e, pentru mulţi, o realitate mai curînd nebuloasă, un concept vag, dacă nu direct o ficţiune.

Cel puţin două reflecţii se impun, în marginea celor de mai sus. Mai întîi, insuficienta elaborare teoretică şi practică a noţiunii de „integrare europeană”. E de înţeles că, în efortul continental de omogenizare economică şi politică a tuturor ţărilor membre, accentul a căzut, într-o primă etapă, pe ce aveau de făcut ţările proaspăt „recuperate” din penumbrele „lagărului” socialist. A trebuit, pe bună dreptate, să ne „occidentalizăm”, să depăşim handicapul unui destin istoric de avarie. Dar a venit, poate, momentul, ca şi vestul să se „branşeze” la realitatea răsăriteană, să o descopere ca pe o entitate vie, specifică, distinctă cultural, complicată, diversă.

Europa nu poate să devină un teritoriu „întreg”, dacă îşi sacrifică unul din punctele ei cardinale, dacă scoate estul – cu tot ce presupune el ca dimensiune autonomă – din jocul cunoaşterii. Europa nu e „vest plus vest”, vest solitar şi suficient. Ea nu se poate dispensa de spaţiul istoric, intelectual, religios al jumătăţii sale răsăritene, decît cu riscul unei sărăciri invalidante. Cu alte cuvinte, cîtă vreme „Bucharest” va fi mereu confundat cu „Budapest”, cîtă vreme prietenii noştri din vest vor crede că Varna e o staţiune litorală din România, că prin această parte de lume mai toţi vorbim un fel de rusă, că suntem mai curînd musulmani decît creştini, de vreme ce nu suntem nici catolici nici protestanţi, sau că nu avem nimic de livrat în afara haosului etnic şi administrativ, „integrarea” europeană va fi o integrare şchioapă, un artificiu retoric. Nu există „unificare” reală în afara unei susţinute nevoi de cunoaştere reciprocă.

O a doua reflecţie se referă, pe de altă parte, la ce încă ne revine nouă. În cazul în speţă ar fi de sperat ca şi Biserica Ortodoxă să fie preocupată în mai mare măsură de ecoul ei european. Să se facă prezentă, auzită, simţită. Fără obosite reflexe apologetice, fără „slava deşartă” a vanităţilor locale, fără aroganţa unei „legitimităţi” subînţelese. Ortodoxia trebuie să-şi pună problema de a fi convingătoare, gata de dialog şi de parteneriat, contemporană. Ea trebuie să participe la dezbaterile veacului, dacă vrea ca veacul să o perceapă. Stilul obidit, pripa excomunicării tuturor celorlalţi, mulţumirea de sine şi pregătirea teologică precară nu sunt instrumentele potrivite ca să ne regăsim locul pe hartă. Nu putem cere altora ceea ce noi înşine nu socotim important să facem. Trebuie să depăşim ruptura – arbitrară şi neproductivă – dintre vestul „civilizat” şi estul resentimentar. Pe scurt, să vorbim, din nou, aceeaşi limbă.

Citeste mai mult: adev.ro/mmq1sy

Exilat la mine acasă ..

Autor: Lili Crăciun

Dacă aș avea cu 10 ani mai puțin aș pleca oricând din România. Fără să mă uit înapoi nici o secundă. Fără să-mi pară rău, fără să sufăr după cârnațul și cozonacul tradițional. Fără să mai citesc vreo știre despre ce se întâmplă aici. Fără să doresc să rămân cetățean al acestei țări. Fără să-mi pese de râu și de ram. De istorie, de strămoși, de tradiții. Să uit că am fost vreodată cetățean al unui stat care mă umilește de la naștere și până la moarte, mă disprețuiește și mă consideră doar un individ plin de obligații nu și de drepturi.

Degeaba ne-am născut în acest colț de rai. Degeaba muncim aici, plătim taxe și sperăm cu fiecare zi care trece o să ne fie mai bine. Niciodată nu o să ne fie mai bine. Pentru că acceptăm să fim umiliți în fiecare clipă a existenței noastre. Pentru că nu ne pasă de ziua de mâine, pentru că nu ne pasă de viitorul copiilor noștri. Pentru că nu ne pasă de trecut, de prezent sau de viitor. Pentru că acceptăm să fim sclavi înclinându-ne cu o umilință genetică în fața celor pe care i-am angajat să ne fie mai bine și care își bat joc de noi. Pentru că acceptăm cu nepăsare și jemanfichism ca statul să nu dea socoteală ce face cu banii noștri. Pentru că așteptăm ca un ”altul” să ne rezolve problemele sau sperăm că ele or să dispară de la sine. Pentru că ne-am învățat să dăm vina pe ploaie, vânt și furtună, pe soare, pe destinul ”implacabil”, pe vecini, pe străini, pe strămoși, pe genă pentru alegerile noastre proaste, pentru lenea noastră ancestrală, pentru servilismul pe care îl acceptăm ca fiind parte din noi.

Statul ne împovărează în fiecare zi cu taxe noi iar noi nu ieșim să-i cerem socoteală cum ne cheltuie banii. Pentru că am învățat că trebuie să dăm dar nu am învățat că trebuie să și primim pentru ceea ce am dat. Avem taxă de drum și taxă de rovignetă dar n-avem drumuri. Avem taxă de sănătate și accize dar n-avem sistem de sănătate. Avem impozite pe salarii, pe venit, TVA, pe pensie, pe șomaj dar n-avem decât o glumă de sistem de învățământ iar de apărat ne apără doar norocul. Avem justiție dar nu avem dreptate în justiție. Avem dreptul să-i alegem pe cei mai buni ca să ne reprezinte dar de fiecare dată ne lăsăm prostiți și-i alegem pe cei mai răi dintre noi. Avem viață dar nu trăim, ne târâm într-o existență în comă.

Stăm și așteptăm de la stat să ne dea binele promis fără să ne revoltăm când acesta nu vine pentru că am păstrat din înțelepciunea strămoșilor doar zicători care ne-au învățat să fim cu spatele plecat și gura închisă:

”Capul plecat sabia nu-l taie” (n.a. – Dar se poate umple de țărână permanentă sau se poate să ne zgârâie gâtul și să ne taie legătura către cap).

”Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea” (n.a – Chiar și fără pâine tot visăm la plaiul mioritic care ne-a exilat de mult și ne privește dintr-un înalt intangibil, visăm că țara-i a noastră când ea este de mult vândută Păturicilor contemporani sau de către aceștia altor loaze indiferente din univers).

” Lasă pe mâine ce poţi face azi, că poate mâine nu mai e nevoie.” (n.a. – Chiar și pe poimâine și de ce nu, pe niciodată căci ce rost are să te mai zbați când totul va fi ca ieri și alaltaieri, mai bine îți iei cornetul de semințe și în timp ce scuipi câte-o coajă á la Florin Piersic mai scapi printre dinți un ”Of, viața mea!”).

”Mincinosul roade osul” (n.a. – N-are rost să te revolți căci nu vei ajunge la os niciodată decât dacă înveți arta minciunii și a compromisului, arta înconvoierii, a slujului și a pupatului de inel, dacă îți vinzi visurile și verticalitatea).

”Dacă tăceai, filosof rămâneai” (n.a. – Ia comentează tu mai puțin dacă nu vrei să ți se întâmple lucruri nedorite. Din seria cu ”capul plecat”).

”Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.” (n.a. – Stai în banca ta, nu faci parte din elită, ești bun să ne dai nu să și primești ceva în schimbul a ce ai dat).

”Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.” (n.a. – Destinul implacabil al Mioriței sau  asta-i soarta, n-ai ce face, o să ai noroc pe lumea cealaltă).

”Prost să fii, noroc să ai.” (n.a. – Doar norocul te mai scapă dar și-atunci ai nevoie de unica calitate ca el să te caute, prostia).

” Deşteptul făgăduieşte, iar prostul trage nădejde.” (n.a – Trăim între promisiuni neonorate și speranțe inutile fără a învăța nimic din promisiunile mincinoase de ieri și speranțele înșelate).

” Mai bine sărac de toate, decât sărac de bunătate.” (n.a – Să fii bun și iertător și cu dușmanul, să întorci și celălalt obraz în loc să întorci un pumn zdravăn la o palmă primită).

”Ţine-ţi limba-n gură ca să ai friptură.” (n.a. – Asta-i din seria ”dacă tăceai filosof rămâneai” cu o tentă mai materialistă, nu mai ești filosof dar dacă taci poți căpăta o bucată de friptură, de cele mai multe ori un zgârcipe un os pe care să-l rozi fericit cu ochii umezi de mulțumire către stăpânul care ți l-a aruncat în scârbă și dispreț).

Până când n-o să scăpăm de moștenirea asta genetico-strămoșească că nimic nu are rost, că-i mai bine să ne vedem de treabă chiar când cel pe care l-am ales să ne reprezinte ne calcă în picioare drepturile, țara asta nu-i țara mea. E țara lor, a lașilor, a indiferenților, a slugilor, a pomanagiilor. Stau în ea ca un exilat și-aștept clipa în care să pot zice cu năduf și pentru totdeauna: ”By, by, România, nu mă meriți!”.

România – o manea cu de toate

Autor: Angela Tocilă

În 23 de ani de când ne mințim singuri că suntem liberi și democrați, România ar fi putut scăpa de cel puțin 23 de ori, respectiv măcar o dată pe an de : comuniști, maidanezi și sărăcie. Exact, în fiecare an ar fi putut să se scuture de rămășițele ce s-ar fi încăpățânat să se arate, asta însă, dacă ar fi vrut… Dacă ar fi fost o idee mai atentă, mai trează, mai alertă. Dacă n-ar fi avut prostul obicei de a se culca pe-o ureche și de a se trezi pe cealaltă… Dacă ar fi renunțat la zicala ”mai rău să nu fie”, considerată o perlă de înțelepciune populară, de fapt o scuză de a motiva o indolență și-o nepăsare ce a dus întotdeauna la reacții viscerale, cînd ”murim de foame”, ar fi însemnat că a renunțat de bună voie la chintestența existenței sale, la istoria încărcată de semnificații… asemănătoare.

Foamea e singurul neajuns din lumea asta care-l face pe român să-și scoată degetul din fund. Foamea e argumentul suprem ca să-și aducă aminte că e suveran și stăpân și că el ”face ordine”. Foamea, asociată cu puțină manipulare, diversiune din partea altora mai deștepți, pentru că românul e incapabil să gândească singur și prea fudul ca să admită că e manipulat. Dă-i românului un motiv să-și arate învârtoșarea, scoate-i ochii cu o falsă problemă etnică și-ți va dovedi că e cel mai tare-n gură, cel mai tare-n fapte, asta dacă l-ai provoca destul și l-ai motiva cu o fasole cu ciolan pe gratis. Pune-i un steag în mână și-l va flutura până se va face zdrențe. Dă-i o pancartă mobilizatoare sau cu tente sexuale și-o va purta vitejește până se strică vremea, pentru că dacă e prea cald, spiritul revoluționar se va topi ca untul la soare, dacă e prea frig , spiritul îngheață, dacă plouă sau ninge, i se pătează.

Ia-i micul și-ți va promite că face UE una cu pământul, ia-i dreptul de a-și lăsa gunoiul pe imașul unde și-a mâncat grătarul, și-a băut berea la pet și și-a ascultat maneaua, și e gata să schimbe orânduirea socială din toate statele Uniunii. Se calmează însă repede pentru că știe că orice lege s-ar da, orice amenzi i s-ar aplica, vor sfârși la fel ca toate celelalte, în uitare și complicitate. Cine să-l amendeze pe românul frate cu codrul când tovarășul milițian iese și el în timpul liber cu mașina la iarbă verde, servește și el un mic și-o bere în cadrul unei serbări câmpenești, și lasă și el gunoaie în urma lui ? De aceea, are toată înțelegerea când e vorba de alții, mai ales că e conștient de zădărnicia efortului, pentru că evident, e om și nu-i poate amenda pe toți.

Cocalarul nu-și face nici el griji că i s-ar putea confisca BMW-ul dacă gonește pe ulițele prăfuite ale satelor cu cine știe ce viteză… Cine-ar îndrăzni să-i ia lui bolidul adus cu mari sacrificii de prin țări străine și reci, pe care-l întreține cu o canistră de benzină sâmbăta când iese pe drmurile patriei să-l vadă lumea cum s-a realizat el ? Nimeni. Are pile, îl cunoaște pe șeful de post, are un naș la Circulație, un fin la Finanțe și-un văr după tată la Registrul Auto. De aceea își permite să parcheze unde vrea mușchiul lui de fiu de ceapist, de aprozaristă și de măcelar cu valoare în alte vremuri, pe linia de tramvai, în ușa magazinului, pe locurile pentru handicapați, că vorba aia, românii-s o nație de oameni sănătoși, nu ca decrepiții ăia de occidentali cu 10  handicapați pe metrul pătrat.

Românul e mare iubitor de animale și de libertate. Chiar și a lor, a animalelor… De aceea, de 23 de ani își lasă câinii și pisicile pe străzi când s-a plictisit de ele. Milos însă, le amenajează mini-cantine printre blocuri, unde în cutii de conserve, lighene soioase de plastic, le dă de mâncare, pentru că, ați ghicit, românul e milos și i se rupe sufletul. Să-i dai amendă că hrănește animalele vagaboande? Păi e strigător la ceruri! Unde să-mi mai manifeste el mila creștinească ce-l chinuie și nu-i dă pace să doarmă noaptea de lacrimi și durere dacă-i iei bucuria de a face bine unui suflețel nevinovat de animăluț și de a da bani la cerșetori când iese duminica din biserică? Ar fi ca și cum i-ai fura identitatea și-ai arunca-o la gunoi… Și ce dacă uneori, haitele de câini mai smulg câte-o mână de copil cu suflet rău care-i provoacă pe bieții maidanezi nevinovați, sau sunt lăsați nepăziți afară? Românul își face datoria și-n aceste cazuri, n-aveți grijă! Pozează copilul fără mână și-i pune fotografia pe rețelele de socializare unde luptă ca acestea să primească o mulțime de ”like” și ”share”. Acestea, dacă n-ați știut, salvează vieți în fiecare zi, mai ales că acelaș iubitor de oameni, e și iubitor de câini. Intercalează fotografiile și primește like din toate părțile, după care se culcă fericit, convins că a salvat sufletul și conștiința patriei.

În marea-i indulgență, se preface că totul la el și la țara lui e normal. Ceea ce nu e normal e că România are dușmani care răvnesc la ea și toate țările de pe pământul ăsta, vor ceva de la ea: râul, ramul, aurul, petrolul și ardelenii, câinii și pisicile. România se dovedește a fi o manea în toată regula, cu toate ingredientele: dușmani, invidie, aur, bogăție, durere și fală. România plânge și jelește și se bucură când dă peste nas dujmanilor, chiar și cu urmașii comuniștilor, cu foștii turnători pe care-i tolerează creștinește, ba mai mult de atât, îi și aleg în Parlament, că-s băieți buni, au dat semne de-ndreptare și-o sticlă de Mona pe șest, la colțul străzii… România nu renunță la nimic din ce-i al ei, cu bune și cu rele, de aceea nu vede nimic în neregulă cu ea, doar lumea e rea și invidioasă pe valoarea ei.

Să nu-i spui niciodată românului că greșește cu ceva, că ia buzduganul cu șapte peceți și-ți dă cu el în cap, ba mai mult, te rușinează și te beștelește de nu-ți mai vine să scoți nasul pe stradă. Nu-i spune tu că-și ascunde lenea și nepăsarea sub cuvinte mari, sub fraze sforăitoare și patriotism de cârciumă, nici că-și pitește gunoiul sub preș de când se știe, pentru că el dacă vrea, îți demontează cu argumente toate criticile. Îți bate obrazul și-ți amintește de Traian și Decebal, de Mihai Viteazu, de Mircea cel Bătrân, de Plevna, de Oituz și Mărășești… Și dacă nu ți-e de-ajuns, e gata să-ți arate el ce e în stare la o adică, dacă vrea… Numai că nu vrea chiar acum, poate mâine, ca să nu zici c-a vorbit la supărare…

De ce se culcă femeile cu şeful ?

Autor : Privire în viitor

Suntem în anul 2013 şi pentru a da un răspuns acestei dileme, este evident că trebuia neapărat făcut un studiu. Sexul şi sexualitatea ocupă un loc fruntaş în viaţa oamenilor mileniului 3, fapt care-i determină pe cercetători să studieze comportamentul atât al femeilor cât şi al bărbatilor vis a vis de acest fenomen.

Rebecca Holman, specialist, ne spune că motivele sunt fie dorinţa de promovare, fie fiorul de risc apărut în astfel de situaţii sau chiar pentru că la mijloc există un sentiment de iubire.

Autoarea studiului ne informează că 15 la sută dintre femei, inclusiv cele aflate în funcţii executive, au recunoscut că s-au culcat cu şeful lor. Dintre persoanele intervievate, 37 la sută consideră că aceste femei au făcut-o pentru a obţine favoruri în carieră.

Tendinţa este mai des întâlnită la femeile cu vârste între 20 şi 30 de ani. Se spune în studiu că unele o fac din dorinţa de a se pune bine cu şeful sau pentru a dobândi o poziţie de putere în faţa colegilor, pentru a obţine promovări sau pentru a-şi păstra locul de muncă. Studiul nu ne spune dacă tendinţa amintită, a femeilor între 20 şi 30 de ani, este o consecinţă a propriei psihologii sau a bărbaţilor aflaţi în posturile cheie.

Fenomenul este prezent şi în mediile universitare, spune autoarea studiului, o astfel de relaţie impulsionează se pare cariera femeilor.

Dacă aceste activităţi extra curriculare sunt pozitive pentru carierele femeilor, nu la fel stă situaţia şi după ce relaţia se încheie. Uneori, astfel de întâmplări sfârşesc prin demisii sau scandaluri de răsunet, mai ales dacă în ecuaţie a fost prezent şi un cât de mic sentiment.

Relaţiile dintre şef şi subalternă se pare că este mult mai frecvent decât oamenii îsi imaginează. De cele mai multe ori, protagoniştii petrec extrem de mult timp împreună în activităţile de serviciu, înfiriparea de stări emoţionale în astfel de cazuri regăsindu-se în natura umană. Prin petrecerea a mai mult de o treime din zi la locul de muncă, se conferă acestuia particularităţile unei micro-societăţi, cu regulile, legile şi ierarhiile ei specifice.

O femeie pe nume Erica, care a recunoscut că a avut o relaţie de 4 ani cu şeful ei, spune că l-a plăcut pe acesta cu adevărat. A fost o relaţie la vedere, nici unul neavând o altă obligaţie. Ea recunoaşte că a beneficiat de unele mic avantaje, ca scurte întârzieri în pauza de prânz şi o mică autoritate în faţa colegilor.

Indiferent de motivele pentru care o femeie se decide să se culce cu şeful ei, dacă o face sau nu, bărbaţii susţin în proporţii covârşitoare că femeile uzează de sexualitatea lor la locul de muncă.

O relaţie cu şeful este considerată de psihologi ca fiind mai periculoasă decât una cu un necunoscut găsit într-un bar. Ea declanşează implicaţii socialele nivelul colegilor,  greu de controlat. Acelaşi lucru este valabil în cazul unei relaţii sexuale cu oricare dintre colegi.

Oricum, problema unei relaţii se complică pe zi ce trece. Dacă o zi din viaţa noastră se împarte în 10 ore la locul de muncă, 2 ore pe drum, 8 ore dormim, 2 ore mâncăm, ne spălăm, etc, restul de 4 – 5 ore le stăm pe facebook (nu-mi spuneţi că nu ies la socoteală), când şi unde poţi începe o relaţie ? Cei de la Durex Australia ne-au făcut propunerea Fundearwear săptămâna trecută, dar parcă ….

Sintagma “libertatea presei”

Sorin Ionita Sintagma “libertatea presei” in Romania si-a schimbat continutul in ultimii ani. Am ajuns ca Voiculescu si ai lui sa foloseasca argumentele de libertatea jurnalistului ca sa dea in cap UE, Comisiei de la Venetia, lui Reding si in general oricui murmura prin Ro impotriva agendei lor anti-stat de drept, anti-modernizare si anti-UE. Vezi indignarea unora dupa ce raportul MCV a facut referire la presa manipulata ca factor de abuz contra justitiei. Sau discutiile de-a surda de zilele astea, pricinuite de lansarea raportului FreeEx – daca sunt sau nu redactiile infiltrate cu agenti SRI, vai de mine, sa dam o lege sa se interzica, etc…

Bai, sunteti dusi cu capul? O fi fost asta o problema reala in anii ’90, sau sub Adi Nastase, cand inca exista presa masiv, era contra guvernului iar acesta voia s-o incalece. Da’ nu vedeti ca acum lucrurile s-au sucit complet? Azi, cu presa omorata de criza iar aia putina ramasa cumparata si patronata de securisti la vedere, cui ii mai trebuie s-o infiltreze? Cand chiar patronii sunt in/din servicii? Cand grosul presei nu mai dezvaluie coruptie, ci se da peste cap ca sa-i apere pe corupti de farama de justitie independenta aparuta, beleste judecatori si procurori sau pe oricine se opune caracatitei, “libertatea presei” e doar eticheta folosita smechereste, ipocrit, la deruta partenerilor straini naivi, care nu au habar care-i treaba pe aici, pentru a reduce la tacere pe oricine obiecteaza fata de propaganda dominanta. Cand se mai investigheaza & dezvaluie cate ceva, e doar daca se cearta patronul X cu Y, apoi se impaca si e iar liniste.

Eu doar descriu ce se vede, nu spun ca am solutii sau ca ar trebui inasprit regimul legal fata de presa in Romania, ar fi un dezastru. Ea trebuie sa ramana libera sa clampane ce vrea, chiar condusa de securisti vechi si noi. Dar si lumea trebuie sa fie libera sa obiecteze si sa demaste ipocrizia cosmica, ca prea s-a pornit zilele astea inundatia cu lacrimi de crocodil si se pregatesc rapoarte internationale care sa apere “libertatea de exprimare”.

Ponta nu-l mai urăşte pe Băsescu, ci guvernează cu ştiri de la ora 5

Silviu Sergiu În ziua în care presa din România ar fi trebuit să întoarcă pe toate feţele rezultatele guvernării USL, la un an de la preluarea puterii, jurnaliştii autohtoni au rostogolit ieri, cât e ziulica de lungă, „subiectul” accidentelor rutiere din timpul mini-vacanţei de Paşte.

S-a confirmat, încă o dată, că fenomenul hamsterizării presei este cât se poate de real. Ziariştii au ajuns să ”ronţăie” o cantitate foarte mare de informaţii (fără să le înghită, deci fără să le digere), pe care le depozitează ”în fălci” şi le ”scuipă” după o vreme, ca pe nişte reziduuri.

S-a întâmplat acest lucru pentru că Victor Ponta şi-a pus mantia de ”supererou” şi a sărit, doar din vorbe, în ajutorul românilor săraci şi cinstiţi, victime ale demenţilor şoselelor. Crin Antonescu părea să fie de acord cu partenerul său de alianţă, în ciuda faptului că acuzaţia premierului, cum că poliţiştii nu aplică legea cum se cuvine, iar reglementările în vigoare nu sunt suficient de drastice, a fost o smetie trasă lui Radu Stroe, ministrul liberal de Interne

A crescut în ultimele zile numărul accidentelor de circulaţie, astfel încât să se impună un desant televizat al premierului Victor Ponta pe această temă? Nu. Este justificată isteria mediatică pe această temă? Nu. Cifrele oferite de Lucian Diniţă, şeful Direcţiei Rutiere din IGPR, sunt grăitoare: „Între 1-5 mai s-au produs 88 de accidente, cu 92 mai puţine decât în perioada similară a anului trecut, în care şi-au pierdut viaţa 22 de oameni, faţă de 30 anul trecut”.

Nu este prima dată când presa românească „pleacă după fenta” (cum se spune în fotbal) unor politicieni suficient de abili să deturneze agenda publică. Ieri, liderii USL aveau nevoie să facă acest lucru, pentru că nu se puteau împăuna în faţa electoratului cu realizări economice. Lapidar, Ponta şi Antonescu ne-au îndemnat totuşi să privim jumătatea plină a paharului, atunci când evaluăm performanţele guvernului USL. Premierul a spus chiar că s-a achitat de sarcini mai mult decât onorabil, în condiţiile în care 2012 a fost un an politic complicat, cu o tentativă de demitere a şefului statului şi alegeri parlamentare, precedate de o campanie electorală, care a blocat administraţia ultra-politizată.

Chiar, ce putea să facă mai mult într-un an în care a declanşat un balamuc politic fără rost, în loc să guverneze? Mulţi vor înghiţi pe nemestecatelea gogoşile guvernanţilor, pentru că memoria electoratului este foarte scurtă. Adevărul este că majoritatea lucrurilor bune care s-au întâmplat în economie, în ultimul an, se datorează politicilor de austeritate ale lui Boc, pe care Ponta&compania de sunet le înfierau cu mânie social- democrată, când erau în opoziţie.

Cu toate aceste măsuri dure, preţurile au crescut, leul „s-a întărit” până la nivelul de dinainte de suspendarea preşedintelui, investiţiile străine au scăzut în primele două luni ale acestui an, faţă de perioada similară din 2012, arieratele (datoriile pe care statul le are la firmele private) au crescut, marile privatizările au eşuat sau au fost amânate, iar instalarea managerilor privaţi la companiile naţionale a fost un fiasco. Cum USL-iştii nu mai pot da vina pe Traian Băsescu, „ştirile de la ora 5” vor acapara probabil spaţiul media. There will be blood…

O seară cu Vivaldi

Autor Politeia

Antonio Lucio Vivaldi (1678-1741) este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchi. Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.

Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos. Duşmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi.

Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc, este ornamentaţia bogată, exhausivă, extravagantă. Atunci când barocul a lăsat loc clasicismului în artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut. Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală şi compozitorii care au compus în stil baroc este de folosinţă relativ recentă, fiind propus şi folosit pentru prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană. În alte limbi, adjectivului baroc i-au trebuit decenii să se impună. Spre exemplu, în anii 1960, încă mai existau dispute în cercurile specialiştilor dacă muzica, aparent atât de diferită, a compozitorilor Bach, Couperin, Jacopo Peri şi Vivaldi ar trebui etichetată la fel, baroc.

Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta.

Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului. Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariţia cadenţei înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-şi pună în valoare calităţile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna această cadenţă era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozităţii sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaşte o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune şi în restul Europei, prin creaţiile unor compozitori ca Rameau (Franţa), Telemann, Händel şi Bach (Germania).

Prin creaţia sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influenţă puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă : Haydn, Mozart şi Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creaţiei instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluţionat şi a animat întreaga creativitate muzicală barocă veneţiană şi european.

Aventurile și patimile lui Ghișe

Autor: Angela Tocilă / Crin sări ca ars, și uitând că se află în pat străin, se lovi cu genunchiul de noptieră, cu fluierul piciorului de pancarta lui Ghișe care sforăia vesel și fără griji pe covorul de lângă pat. ”Iartă-mă, Doamne , susură Crin printre dinți, dar parcă i-am dat ordin nepricopsitului ăsta să aranjeze cu clopotarul să nu fiu trezit în creierii dimineții…” Trecu peste Ghișe care mormăia în somn ceva despre șaptemilioanepatrusute și jos Băsescu, și dădu puțin draperia grea la o parte. Lumina de-afară aproape-l orbi. Se-ntoarse la loc în pat și-și netezi pernuța cu norișori și îngerași pe care grijulie, i-o împachetase Adina, încercând să adoarmă la loc. Din când în când, iritat, îi mai ardea un șut în coaste lui Ghișe pe care-l rugase zadarnic decuseară să doarmă măcar o noapte în camera lui. Ghișe obiectase vehement și-și motivase dorința de-al veghea în noaptea sfântă, cu prostul obicei al lui Crin de a se dezveli în somn și aerul rece al Voronețului.

Ghișe venise cu o zi înainte cu un maxi taxi înghesuit între două babe, prapornițe și găini vii, răbdând ca un martir manelele șoferului și găina care-l ciugulea de sprâncene. Își zisese că merită chinul și se văzu asemenea lui Christos pe cruce, îndurând pentru marele Crin. Își plănuia în detaliu în timp ce alunga găina insistentă ce părea să fi găsit ceva de mâncare în sprâncenele sale, primirea pe care avea să i-o facă șefului, de să nu uite niciodată în viața lui prețioasă, cine-l iubește cel mai tare din toată lumea asta. Avea să-i aștearnă covor roșu la scara elicopterului, să nu-și umple pantofii de colb și pentru asta, tăiase o bucată din mocheta de la Cotroceni, aia pe care se primesc șefii de state. Știa că surpriza va fi cu atât mai plăcută, pentru că șeful amintea des de ea și de zilele în care aproape că primise delegații străine, afară de rupții ăia de la FMI.

Avea de gând să treacă sub tăcere aventura vieții sale când sărise zidul Cotroceniului îmbrăcat ca un ninja, camuflat pe față cu cremă de ghete, înarmat cu ditamai foarfeca de tuns gardul viu. Traversase grădina, pitindu-se după fiecare copac, sărind ca o gazelă peste crengile căzute și se simțise ca un apaș prin preerie pe urmele dușmanilor. Ajunse la magazia unde-și ținea Băsescu covoarele, carpetele și pupitrul alb pe care nu-l mai folosise-n veci de când plecase interimarul, și tăie cu chiu cu vai 2 metri de mochetă, în timp ce din palat se auzeau râsete și i se păru că printre hăhăiturile tiranului, își aude numele însoțit de un epitet nu tocmai măgulitor. În acele momente încărcate de pericol, președintele și apropiații, inclusiv gărzile de corp, se uitau la Ghișe pe camerele de supraveghere, ca la o comedie mută… Băsescu ceruse ca acesta să fie lăsat în pace, ca de altfel la toate incursiunile pe care le mai făcuse încercând să fure ba pupitrul, ba steagul NATO, ba pernuțele din dormitor.

Ajuns la Voroneț și curățându-se de fulgi, alungând cu piciorul găina ce nu voia să se despartă de el, cu mocheta în brațe, Ghișe se ocupă de pregătiri pentru Sosirea Șefului, căutând printre localnici câțiva dispuși din care să încropească un cor, un comitet de întâmpinare cu aplauze și urale așa cum îi plăcea șefului, dar cum doar niște bețivi zăceau pe o terasă, renunță. Nu dormise de emoție toată noaptea, iar a doua zi se duse și întinse covorul roșu, Crin pășise nepăsător și parcă nici nu observase nici covorul, nici pe el… Plin de amărăciune, Ghișe își promise să-și întețească eforturile și trecu la planul B. Avea să-i țină șefului lumânarea toată noaptea de Înviere și avea să fie primul care să-i spună ”Christos a înviat, cu permisiunea dumneavoastră, șefu!”

Mistrețul cu colți de argint -baladă Național Liberală

Autor: Threedots

Motto: “Balada e o specie a genului epic inventată de Ciprian Porumbescu.” 

Așa, mai pe înțelesul tuturor, balada este un fel de postare a unuia care, în timpul liber, nu avea altceva mai bun de făcut decât să aducă la cunoștința muritorilor de rând vreun eveniment eroic, sau pur și simplu trăznit, fie din timpuri istorice, sau legendare, fie din realitatea imediată. În general balada se termină destul de neplăcut pentru eroul ei, sfârșit care rezultă în urma insistenței lui (adică a eroului), insistență, de cele mai multe ori nesăbuită, în a realiza ceva ce în general depășește condiția de normal și frizează imposibilul, neverosimilul, sau chiar tembelismul. Dacă e să ne luăm după chestia asta, eroul e în cele mai multe cazuri un anormal.

Ca prim exemplu putem menționa Miorița  (cu toate cele 1600 de variante) în care, vorba unui candidat la examenul de bacalaureat, avem de-a face cu o oaie turnătoare de tip voiculescian și cu un cioban care șochează prin prostia lui. Adică ăla, chiar prevenit fiind de oaia vărană, o ține dunga pe-a lui în dorința de-a transhuma oile și se lasă căsăpit de alți doi ciobani, incluzând și reprezentanți ai naționalităților conlocuitoare. Premergător operației de căsăpire, ciobanul nostru, eroul, discută cu și despre diferite elemente din natură, semn că nu era tocmai întreg la cap.

Un alt exemplu e șeful de șantier Manole, care mistuit fiind de pasiunea de-a ridica un building number one across the nation, ajunge la final s-o ia razna și să se creadă Superman și sfârșește trist pentru întreaga breaslă a zidarilor, singurii care se bucură fiind cei din familia Anei, soția proprietate personală a lui Manole, pe care, schizofrenicul naibii, a folosit-o ca material de construcții.

În fine, pentru a scurta lista exemplelor, îl putem menționa, ca cireașa pe tort, pe cetățeanul Alimoș Toma, de profesie haiduc, individ prezentat ca fiind și înalt și viteaz și aparent nu tocmai nărod (adică mare la sfat), care în cursul unui picnic servit la iarbă verde în compania calului din dotare, este luat la rost de proprietarul ținutului, care îl acuză de diferite fapte reprobabile, de genul adolescente seduse, straturi de flori distruse, ape poluate, livezi prădate, păduri secerate. Evident i se cer despăgubiri, care nici nu sunt tocmai mari raportat la pagube (adică o singură plată, sub formă de cal). Numitul Toma, văzându-se expus pericolului de-a rămâne fără mijloc de transport, încearcă mituirea păgubașului cu conținutul unei ploști, dar nici ăla întreg, ci doar pe jumătate. Evident păgubașul vede negru și-l supune pe Toma unei intervenții chirurgicale, fără anestezie, cu urmări neplăcute pentru mațele Alimoșului, după care părăsește locul faptei. Toma, contrazicând părerea inițială că n-ar fi nărod, în loc s-o ia direct spre secția de urgență a spitalului din localitate, își recuperează mațele, le proptește cu brâul, după care bagă calul în viteză, îl prinde pe nefericitul ăla și-i reduce înălțimea cu aproximativ un cap. Sfârșitul baladei îl găsește pe Toma luându-și rămas bun de la ce-i prin jur, gen copaci, iarbă, râu și ram, plus cal și apoi sfârșește, răpus de deces, ca urmare a unei plăgi, provocată prin înjunghiere.

Deci vedem, în fiecare din exemplele de mai sus, că eroii, mai anormali de felul lor, o sfârșesc nu tocmai roz, din cauza unor pasiuni, sau dorințe nesăbuite. Cu alte cuvinte, în balade, eroul caută întotdeauna ceva greu, sau imposibil de atins, indiferent de domeniul de activitate (fie că-i vorba de păstorit, de construcții, de răzbunare, sau orice altceva), pentru care trebuie să sacrifice ceva de preț.

Eroul este un tip care vrea cu orice preț ceva, indiferent ce trebuie să facă pentru acel ceva. În balada de sorginte Național Liberală, “Mistrețul cu colți de argint” eroul este un prinț din Levant care îndrăgea vânătoarea. Levant vine din italiană și înseamnă “care se ridică” sau “(soare) răsare”, cu alte cuvinte răsărit, sau est. Adică așa cum este Tulcea, în estul țării. Prințul ăsta din Levant (sau Tulcea, dacă vreți) îndrăgea vânătoarea, dar nu orice vânătoare, ci vânătoarea de posturi înalte; de fapt postul cel mai înalt și pentru asta era în stare de orice.

Pentru că nu putea să vâneze singur și-a atașat o grupare, să-i zicem Național Liberală, adică avea oameni din tot ținutul (deci era Națională) și era liberă să-l urmeze pe prinț (deci era și Liberală). I-a luat pe ăștia la grămadă și a început să-i târască după el la vânătoare, căutând o himeră (adică cea mai înaltă poziție din ținut):

“- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse  mistreţul cu colţi de argint, fioros”… le spunea el celor care-l urmau.

Așa numea el fantasmagoric poziția pe care și-o dorea. Mistrețul, simbolistic vorbind, este puterea neînfrântă, vigoarea masculină și virilitatea, colții reprezintă evident armele din dotare, iar argintul este puritatea absolută, idealul, completul, cum ar fi adică începutul și sfârșitul, alfa și omega, sau ză mazăr end ză fazăr. Anumiți oameni din anturajul prințului, încearcă să-i atragă atenția, mai politicos, că vânatul ăsta nu prea e de nasul lui:

“- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,  mistreţul acela nu vine pe-aici. Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii, ori iepurii mici…”

… adică: “șefu’, lasă mistrețul și mulțumește-te cu ce ai deja, că mai mult nu poți să duci”.

Evident nu te poți aștepta ca un obsedat să asculte de glasul rațiunii. Tot așa nici prințul nu vrea să ia în calcul sfaturile binevoitoare și se afundă tot mai mult în penib… pardon, în hățișuri, în halucinațiile lui văzând peste tot numai mistrețul cu colți de argint. Evident, anumiți colegi, mai lucizi și mai isteți, din gruparea națională și liberală de care am povestit, îi atrag atenția că ce “vede” el nu-i real, nu-i tangibil, este doar o duduie cu numele de cod, Morgana:
“- Stăpâne, e apa jucând sub copaci, zicea servitorul privindu-l isteţ.”

Ți-ai găsit. Prințul o ține creanga pe-a lui, devenind de-a dreptul obraznic:
“Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…”

… cu alte cuvinte, desființând orice drept la cuvânt și opinie, în gruparea pe care o vede ca o adunătură de servitori pentru el. Văzând că prințul, are o singură idee și aia fixă, colegii, lasă logica și istețimea la o parte și devin mai îndrăzneți, sperând să-l aducă pe ăla, pe calea cea dreaptă:

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci, zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Aiurea. Nu-l urnești pe ăla din ideea lui nici cu slujbe:
“Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…”

Vedem că despotismul și tirania continuă să persiste, în rândul participanților la vânătoare, prințul crezând că este singurul cu drept de cuvânt și în măsură să exprime o părere. Ceata se afundă tot mai mult și mai mult, urmând, ca în transă, istericalele prințului, care nu mai vede nimic altceva, nu mai visează altceva, nu se mai hrănește cu altceva, decât cu atingerea idealului său, și anume președinț… pardon, mistrețul cu colți de argint. În rândurile grupării, se face din nou auzită vocea, tot mai insistentă, a acelor colegi care au încercat fără succes, mai întâi glasul rațiunii și apoi al îndrăznelii. De data asta au lăsat orice delicatețe de-o parte și se manifestă cu dispreț:

“- Stăpâne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul râzând cu dispreţ.”

… adică: “șefu’, chiar nu vezi că halucinezi? Chiar vrei să ajungi de râsul tuturor? Dă-o-n trăznet, șefu că ne facem toți de băcănie cu matale.” Prea târziu. Orice voce este înăbușită și orice inițiativă curmată din start:

“Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…” 

Evident, ca în orice baladă, în care eroul e consumat de fixismul lui, nimic nu poate merge la nesfârșit și chiar visul nebunesc e ăla care-l termină pe erou:
“Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii cum stă în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii îl trase sălbatic prin colbul roşcat.”
Simbolistic vorbind, prințul nostru ajunge să fie tăvălit prin ridicol (praful roșcat reprezentând ideologia de sorginte moscovită) de tocmai himera lui, care l-a făcut să se îndrepte prea mult spre răsărit în vorbe și fapte, chestie care i-ar veni de hac oricui.

Ca un ultim hatâr, colegii raționali îi explică prințului, care este complet depășit de evenimente, ce s-a întâmplat:
“- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.”
Cu toate acestea, nici măcar în ceasul al 12-lea, fixistul nu-și schimbă atitudinea:
“Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.”
Ba mai mult, ordonă cântecul de îngropăciune al grupării pe care a târât-o în adâncul penib… pardon, pădurii:
“Mai bine ia cornul şi sună întruna. Să suni până mor, către cerul senin…”

Evident, dpdv simbolistic, este vorba nu de dispariția fizică, ci de dispariția politică a grupării levantinului. Urmând dorința prințului, colegii raționali, execută o ultima doină național liberală:

“Atunci asfinţi după creste luna şi cornul sună, însă foarte puţin.”

… după care îl lasă pe prinț în durerea lui și înființează o nouă grupare, mai puțin, de fapt deloc, levantină.  Așa a apărut “Inițiativa România Liberală”.