Între realitate şi ipocrizie

Duminică, 17 Mai 2015

La furat, de Laura Codruța Kovesi

Filed under: bazel09 — valentin ciuraru @ 9:27 PM

Sebastian Lazaroiu

Într-un interviu recent, șefa temutului DNA admite că efectul de descurajare al acțiunilor instituției pe care o conduce este mai modest decât se aștepta și că nu înțelege cum e posibil ca în plină campanie anti-corupție să mai existe oameni care nu ezită să bage mâna în banii publici. Adevărat, și eu mi-am pus de multe ori această întrebare. Pe de altă parte, Kovesi repetă un mesaj mai vechi legat de atacarea ”surselor” corupției, ceea ce procurorii evident nu pot face, însă politicienii, cei care legiferează, da.

Pentru a înțelege de ce DNA nu poate decât într-o foarte mică măsură să combată corupția și cum de semnalul public dat de arestări și condamnări nu descurajează decât într-o mică măsură faptele prezente sau viitoare, vă propun să schimbăm puțin perspectiva asupra ”coruptului”. Din punct de vedere legal și moral avem imaginea ticălosului insensibil la nevoile comunității, care fură din banii noștri, ai tuturor, fără nici cea mai mică remușcare, care își ascunde cum poate faptele și se folosește de toată influența să împiedice brațul lung al legii să-l înșface de guler. E în regulă, opinia publică e formată în jurul acestei perspective, dar, din păcate, asta ajută prea puțin la combaterea corupției.

Din perspectivă sociologică ”coruptul” este o persoană curajoasă, cu o înclinație aparte spre asumarea riscului, la limită chiar un inovator social pentru că pune la încercare normele și regulile de conduită, în orice caz, un deschizător de drumuri, gata oricând să fructifice orice oportunitate instituțională pentru a-și atinge scopurile de acumulare. Dacă te uiți din această perspectivă, infractorul ”cu guler alb” nu diferă prea mult de persoanele care au afaceri de succes, antreprenori, cum îi numim noi, la rândul lor persoane cu o propensiune spre spargerea convențiilor sociale și spulberarea tabuurilor din societate. De altfel, dacă observi cazurile de corupție, mulți acuzați sau condamnați joacă și de o parte și de alta a baricadei, adică și în sectorul privat și în zona executiv-legislativă.

Dacă aveți îndoieli, vă recomand cartea ”Misfit Economy” care tratează pirații, hackerii, găștile de cartier din această perspectivă, a creativității și căutării de soluții pentru a depăși barierele formale. Ce au ei în comun cu ”băieții din Sillicon Valley”? Inovația. Australia este țara care suferit un secol și mai bine rușinea etichetei de ”țară de pușcăriași”, date fiind deportările repetate de condamnați și disidenți politici din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Astăzi se zice că 20% din australieni au cel puțin un strămoș deportat de Imperiul Britanic și a devenit mai degrabă un motiv de mândrie, de când unii lideri de opinie au considerat că deportații  au adus o genă culturală anti-autoritară în marea insulă din Pacific.

Dacă acceptăm că, în orice națiune, se vor naște oameni curajoși, cu spirit antreprenorial, gata oricând să fructifice oportunitățile pentru a se îmbogăți, atunci înțelegem mai ușor de ce acțiunile puterii judiciare, limitată ca personal și cheltuieli, nu vor reuși niciodată decât în mică măsură să elimine plaga corupției dintr-o societate. Totul este despre OPORTUNITĂȚI și aici ajungem la sursele corupției, despre care eu am tot vorbit, a mai vorbit și Kovesi și alții, dar, să recunoaștem, e clar un subiect foarte sensibil pentru clasa politică și, deci, în general, ținut sub obroc.

Să facem următorul experiment mental. Sunt o asemenea persoană, înclinată să-mi asum riscuri, să fac slalom printre reguli și să profit de orice oportunitate se oferă. Pot să intru în afaceri sau nu. Chiar dacă fac asta, realizez următoarele:

  1. Partidele au nevoie de bani pentru campaniile electorale, altfel foarte opulente. Decid să intru într-un partid și cer o funcție publică pentru mine sau pentru apropiați de ai mei pe care îi controlez. Pentru asta sunt dispus să plătesc niște bani. În funcția respectivă voi avea grijă să vămuiesc contracte, să fac alte numiri pe bani și așa mai departe în așa fel încât să-mi recuperez investiția inițială și să alimentez conștiincios pușculița partidului. Nu vă imaginați că cineva urmărește cu adevărat câți bani fac eu sau apropiații mei în funcție și cât cotizez la partid. E un motiv de la sine înțeles: vin aici, fac bani, vă dau și vouă, îmi iau și eu, roata se învârte înainte. Întrucât nimeni nu monitorizează donațiile de campanie și nici cheltuielile reale, altfel nelimitate, sumele care pot fi vehiculate și care antrenează un lanț uriaș de ”antreprenori” sunt imense. Nimeni nu știe cu adevărat cât din banii publici deturnați intră cu adevărat în campanie și câți se pierd pe drum în lungul lanț de intermediari. Așadar, iată o sursă de corupție: finanțarea campaniilor și partidelor. Dar nu e cea mai importantă. Ea funcționează mai degrabă ca un pretext pentru politicieni de a vinde contracte și dregătorii.
  2. Deși prin lege mare parte din funcționarii publici ocupă pozițiile prin concursuri organizate, în realitate aceste concursuri sunt trucate. Ceea ce ar presupune o selecție riguroasă și competiție este de fapt o maimuțăreală prin care partidele își pun oamenii loiali. Cum ajungi acolo? De obicei cele mai multe posturi sunt promise cu mult înainte ca partidele să ajungă la guvernare. Deci, eu, antreprenorul ce fac? Negustoresc una sau mai multe funcții, pentru mine și cercul meu de apropiați. Pot contribui la campanie într-un fel sau altul, mă pot folosi de relația cu un grangur politic, în orice caz, știu că, odată ce mi s-a promis, partidul va avea grijă să aranjeze concursurile în așa fel încât eu și ai mei să ajungem acolo. Odată ajunși acolo avem o datorie față de apropiații noștri și față de partid. Asta înseamnă contracte, concesiuni, funcții, tot ce se poate vinde. Pozițiile astea pleacă de la portari în instituții publice și până la secretar de stat și ministru. O piață paralelă a funcțiior publice se derulează nestingherit. De ce? Pentru că cele mai multe concursuri sunt trucate. Ele sunt organizate de Agenția Națională a Funcționarului Public, în subordinea Guvernului, care evident va lucra în favoarea partidului la guvernare. De altfel, numirea la șefia acestei agenții se supune regulilor de mai sus: loialitate politică, contribuții la cheltuielile partidului. Dacă agenția ar avea un șef numit, să zicem, de Președintele României (de altfel, șeful statului) atunci ar avea o autonomie foarte mare și ar avea mai multă responsabilitate în gestionarea corpului de funcționari ai statului român. Stabilitatea în funcție și selecția transaprentă pe criterii de competență ar împiedica fiecare partid care vine la guvernare să transforme aparatul birocratic într-o bursă neagră. Și poate și politicile publice ar avea o coerență mai mare și o anumită continuitate.
  3. Achizițiile publice reprezintă o altă uriașă oportunitate, pe care aș fi prost să o ratez, dacă aș fi un bun antreprenor. Câtă vreme există lipsă de transparență, proceduri obscure de atribuire de contracte, chiar prin licitație, nimic nu mă împiedică să fac un simulacru de competiție de oferte și să câștige ”cine trebuie”. Există un sistem electronic de achiziții, dar cine îl folosește? Nu foarte mulți. Acolo e mai greu să ”mânărești”, pentru că prea e la lumina zilei. Vede toată lumea lansarea de licitații, nu pot să aranjez prețul, pentru că nu știu cine participă și în ce condiții, e aproape ”mâna invizibilă” a lui Adam Smith, care oricând îți poate da una peste ceafă, când crezi că ai reușit să fentezi cererea și oferta.
  4. Companiile de stat sunt o altă sursă inestimabilă de venituri obținute ilegitim. Acolo statul e cel care controlează. Numește directori, membri în consiliul de administrație. Deci, simțul antreprenorial îmi spune că n-ar trebui să ratez ocazia să am un minim control. Pentru că acele companii au marele avantaj că nu prea contează dacă merg bine sau rău, statul generos bagă bani și acoperă pierderile oricât ar fi de mari. Dacă am o firmă căpușă prin care pot drena resursele cu atât mai bine. Și mai e un avantaj – acolo sunt de obicei sute și mii de oameni angajați, sindicate complice cu politicienii. Problema punerii lor sub management privat sau privatizării se rezolvă prin folosirea ca paravan a sindicatelor și bieților angajați care ar putea rămâne fără locuri de muncă. Asta în caz că noul proprietar/manager ar decide să eficientizeze compania prin restructurea costurilor. Sigur, un manager/privat ar încurca foarte tare socotelile, pentru că s-ar uita în hârtii, ar vedea unde sunt pierderile, ar descoperi „căpușele” și ar lua hotărâri din care clica parazită n-ar avea decât de pierdut.
  5. Bugetul de investiții este iarăși un robinet de la care fiecare antreprenor politic sau economic își poate umple borcanul. E normal ca prioritățile de investiții, cota din buget alocată investițiilor să fie gestionată de partidul care vine la guvernare în funcție de programul politic asumat cu care a câștigat încrederea electoratului. Dar de ce e normal ca gestionarea propriu-zisă a bugetului de investiții să fie făcută tot de guvern sau de o agenție subordonată, când ar putea fi o agenție aflată, de pildă, în subordinea Parlamentului? Sigur, nu e modelul perfect, dar măcar știm că acolo sunt mai multe partide care au puterea și care pot împărți mult mai echitabil plăcinta. Altfel, partidul aflat la guvernare administrează discreționar și exclusiv pe criterii de loialitate sau contribuție financiară la campanie banii alocați investițiilor. Pe lângă faptul că se distorsionează major chiar ”prioritățile”, schimbările de putere din patru în patru ani produc discontinuități menite să frâneze dezvoltarea durabilă. Deci, dacă sunt un om curajos, gata să-mi asum riscul, voi face tot posibilul să fiu în proximitatea partidului aflat la guvernare (ca membru saau doar simpatizant) în așa fel încât să fiu sigur că investițiile merg spre interesele mele de afaceri sau ale apropiaților mei.
  6. Regulile stufoase și ”hârțogăria” pot fi privite de un om obișnuit ca măsuri prin care statul previne fraudele sau abuzurile din bani publici. Antreprenorul însă e cu un pic mai deștept decât o persoană medie și miroase de la început ca acolo se află un lingou de aur. Cu cât regulile sunt mai complicate, mai vagi, cu cât lanțul avizelor și aprobărilor este mai costisitor pentru contribuabil, cu atât mai ușor e să construiești puncte de acces informale prin care să vămuiești intrările și ieșirile. Vrei să scapi mai repede, plătești o taxă, fără chitanță, evident. Dacă regulile ar fi simple, transparente, replicabile la orice situație, ar fi desigur o mare dezamăgire pentru ”gulerele albe”, gata oricând să scoată bani din piatră seacă.

Așadar, câtă vreme există oportunitățile (și nu cred că le-am enumerat pe toate), oameni curajoși, inovatori, oportuniști se vor găsi, chiar dacă pentru ceea ce au ei de făcut înseamnă să-ți asumi și riscul de a fi prins. Dar cât de mare poate fi acest risc? El depinde de o mulțime de factori. Riscul este cu atât mai mic cu cât numărul celor care caută să te prindă (procurori, polițiști, Curte de Conturi) este mai mic. Este cu atât mai mic cu cât cei care ar trebui să te înfunde sunt mai predispuși ei înșiși să închidă ochii în schimbul unor favoruri (politice sau financiare). Riscul este cu atât mai mic cu cât legislația penală lasă portițe mai multe, așa încât să poți fi achitat pentru faptele de care ești bănuit. Și, în fine, riscul se poate măsura, la limită, și prin raportul între mărimea pedepsei și suma pe care ai reușit să o acumulezi. Ați auzit oameni care spun: aș fi dispus să fur într-o funcție publică, dacă aș rămâne în final cu 100 de milioane ascunși prin conturi, chiar cu prețul a 2-3 ani de închisoare? Eu am auzit.

Ce spune Kovesi e corect. Trebuie umblat la sursele corupției. Unele dintre ele, probabil foarte importante, le-am descris mai sus. Dar nu pe șefa DNA vreau să o aud vorbind despre asta, pentru că tot ce poate face e să vorbească. Da, ar fi util ca DNA să facă un raport mai riguros cu sursele corupției, rezultat chiar din mulțimea dosarelor pe care le instrumentează. Aș vrea să îi aud pe politicieni, pe ziariști, pe liderii de opinie, reprezentanții ONG-urilor, Președintele României vorbind zilnic nu despre cătușe, ci despre soluțiile legislative pentru închiderea porților infracțiunilor ”gulerelor albe”. Aș vrea să aud asta de la partidele de opoziție, de la cei care se pretind mari luptători împotriva corupției. Pentru că tăcerea înseamnă de multe ori ignoranță, dar, de cele mai multe ori, complicitate. Să te faci că nu vezi unde sunt, de fapt, problemele înseamnă că nu ai niciun interes să sugrumi niște canale destinate unui mod de viață cu care te-ai obișnuit.

Oameni dispuși să folosească oportunitățile instituționale pentru a trage un profit personal se vor găsi tot timpul. La fiecare ”corupt” condamnat, sunt sigur că se mai nasc încă doi gata să facă la fel. Deoarece calitățile naturale ale ”corupților” nu sunt în sine rele, sunt doar orientate într-o direcție greșită de către societate.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: