Între realitate şi ipocrizie

marți, 3 Februarie 2015

Gânduri de la o „moldo-ardeleancă” rătăcită în Secuime

Filed under: bazel09 — valentin ciuraru @ 2:29 PM

de Florina Vaipan – Botoşani 

Când am făcut, în 1997, primii pași în Ţinutul Secuiesc (căruia habar nu aveam că i se spune așa, fiindcă termenul nu prea se vehicula pe vremea respectivă, mai degrabă HAR-COV), am făcut-o cu strângerea de inimă a necunoscutului, dar și cu iluzia de a descoperi o lume nouă și oameni noi despre care nu știam decât faptul că sunt vorbitori de limbă maghiară.

   

Prejudecățile lumii din care veneam, alimentate de presă și mai ales de evenimentele din perioada 89 – 92, de nebunia și paranoia unor lideri politici care își vindeau mizeriile în ziare ce scuipau ură și venin la adresa minorităților, nu reușiseră să mă atingă poate pentru faptul că eram atât de tânără și aveam cu totul altfel de preocupări decât privitul la televizor sau cititul presei ultranaționaliste.

Era inevitabil, însă, contactul cu astfel de elemente, mai ales că în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 89 toată lumea începuse să-și exprime opiniile cu furia celor care au avut un căluș în gură zeci de ani. Iar aceste opinii, venite din partea celor care erau acolo pentru a educa niște adolescenţi, aveau impact asupra conștiințelor noastre crude.

Am făcut această introducere pentru a mă prezenta, într-un fel. Sunt moldoveancă, nu m-am născut și nu am crescut între maghiari.

Vin dintr-o zonă destul de tolerantă, fără exacerbarea elementelor naționaliste, dar, din păcate, încă în destulă ignoranță pentru a accepta și a lua de bune etichetările superficiale și mai ales vina istorică aruncată pe umerii unei nații.

Ultimele cuvinte pe care le-am auzit, înainte de a pleca spre Odorheiu-Secuiesc, unde urma să locuiesc și să predau româna pentru 10 ani, au fost:

„Nu te du, mamă, acolo că te taie ungurii!” (vecina mea de bloc). Nu m-au taiat ungurii. Mi-au tăiat, însă, de la rădăcină toate prejudecățile, toate îndoielile și toate întrebările retorice pe care mi le puneam gândindu-mă la conviețuirea cu ei într-un spațiu în care sunt covârșitor majoritari.

Bineînțeles că nici acolo nu am scăpat de extreme şi de extremism, nici de stereotipii, nici de încercări de influențare într-o direcție pe care o respingeam vehement, chiar dacă la început nu aveam suficiente argumente. Apăruseră, la vremea aceea, nişte articole prin presa centrală, vorbind de „gulagul românilor din Odorheiu-Secuiesc”, de „enclavizarea populației româneşti” și de multe alte lucruri pe care le mai aud și la ora actuală și care îmi dau o stare de neputință vizavi de ignoranță și de manipulare prin cuvinte. Niciodată în zece ani nu am avut sentimentul acesta.

Pentru că nu m-am autoizolat într-o comoditate a comunitații lingvistice, ci am căutat contactul cu oamenii și mai ales cu elementele comune pe care numai dacă ești orb sau orbit nu le poți distinge.

Limba nu a fost niciodată un obstacol în relația cu secuii. Legendele urbane despre acel veșnic „nem tudom” / „nem ertem” primit ca răspuns la orice încercare de comunicare fac parte din același ansamblu de elemente meschine care au drept scop menținerea unor tensiuni şi divergențe în această zonă.

Şi dacă tot vorbim de limbă, ar trebui precizat încă o dată ceea ce se ignoră dintotdeauna la nivel central: în această zonă nu există mediu bilingv. În Harghita și Covasna, chiar dacă procentajele de români și maghiari ce locuiesc în zonă dau această senzație, există zone extinse în care bilingvismul nu există.

Copiii nu au posibilitatea de a învăța limba română de pe stradă, așa cum se întâmplă în Cluj sau la Târgu-Mureș.

Poate că pentru unii e greu de înțeles aspectul acesta al limbii materne, al importanței ei, al faptului că limba maternă este cel mai important element spiritual al unui om.

Am auzit de atâtea ori cuvinte care blamau acest lucru, încât mi-a fost imposibil sa nu mă revolt împotriva lipsei elementare de înțelegere. Nu vorbesc de empatie, pentru asta sunt necesare un anumit grad de cultură și de inteligență emoțională. Copiii se nasc si cresc in familii în care se vorbește limba maghiară. Nu poți cere unui vorbitor nativ de limbă maghiară să-i vorbească încă de la naștere copilului într-o limbă care nu e a lui. Îi ei însăși esența comunicării: transmiterea de sentimente.

Una dintre cele mai spinoase probleme chiar și la ora actuală este predarea limbii române şi mai ales rezultatele copiilor. Și nu mă voi referi la rezultatele la examene, acelea sunt un dezastru în aproape toată țara, ci la rezultatele funcționale a unei limbi ce se studiază pe parcursul a 12 ani, între 3 şi 5 ore pe săptamână. De ce nu pot copiii să vorbească? De ce la 18-19 ani nu pot comunica, aşa cum o fac în oricare altă limbă pe care au studiat-o? De ce pot reproduce sute de pagini memorate, în limbaj academic, însa nu sunt capabili să-ți povesteasca ziua de ieri?

Primul motiv este modul în care e tratată limba română ca disciplină de studiu.

Deși s-au încercat nişte manuale pentru minorități, toate pleacă de la aceeaşi premisă: copilul vorbește limba română și o înțelege ca și copilul venit din familia cu limba maternă română. Ori acest lucru este total fals.

Se pleacă de la o irealitate și se ajunge la o realitate dureroasă, aruncându-se pisica moartă din curtea profesorului în cea a parinților şi invers. Iar adevărații responsabili nu fac altceva decât să constate în fiecare an, să analizeze, să comenteze şi să persiste în ceea ce le convine, încă n-am înțeles de ce…

Al doilea motiv este modul de abordare a disciplinei limbă și literatură română, încă de la primii ani de studiu şi de la primele ore.

Pentru a înţelege cu adevărat, ar trebui să avem atâta empatie încât să ne punem în pielea unui copil de clasa I – a II-a care frecventează cursurile unei şcoli cu predare în limba maghiară, limba sa maternă: limba pe care a auzit-o de la naştere, în care a fost mângâiat şi mustrat de părinţi, limba pe care o vorbeşte pe stradă, la cumpărături, la joacă… Deoarece – contrar opiniei unei majorităţi care scrie şi care vorbeşte despre acest lucru – nu există un mediu bilingv în această zonă, chiar dacă există şi români.

Entuziasmat, copilul merge să înveţe să scrie şi să citească. Iar Planul-cadru (despre care el nu ştie, că e prea mic) prevede şapte-opt ore de limbă maternă şi patru ore de limba română pe săptămână. Începe să înveţe, paralel, alfabetul şi toată logica lui sunt date peste cap: „c” este ţ, dar şi c; „sz” este s, dar în cealaltă limbă nu există, aşa că „s”, care în limba lui e ş, este s în cealaltă; „j” în limba lui e i, dar în română se pronunţă j. Care în limba lui e „zs” (aţi ameţit? Ei, el are doar şapte ani şi trebuie să le cunoască!). Va şti să citească bine la sfârşitul clasei I? Cu siguranţă nu. Mai ales că, în afara celor patru ore, el nu mai are contact cu limba română nicăieri.

Şi așa va continua pe durata a 12 ani.

Am mai auzit, de la persoane care binînțeles că nu cunosc realitatea zonei, că „nu vor să înveţe”. Şi atunci de ce, încă de acum mai bine de 15 ani, în zona aceea se fac extrașcolar cursuri de limba română la care se înscriu de la copii de 3 ani până la adulți care muncesc? Cine poate acuza oamenii aceștia de rea voință? Și, mai ales, își pune cineva întrebarea de ce trebuie să plătească pentru asta? Pentru că orele alea sunt ținute de către profesori, prin diferite fundații sau școli private, înființate cu scopul de a sprijini educaţia. Acum vine un program din Ungaria să facă același lucru. Rușinos din punctul meu de vedere.

Rușinos că noi preferăm să negăm și să ignorăm oameni de care ne amintim la alegeri când voturile contează la număr sau în ocazii în care avem de scuipat venin naționalist şi de condamnat arborări de steaguri. Pentru că steagurile au ajuns problema mai importantă decât viitorul unor copii.

Și, înainte să închei, mai vreau să adaug un lucru: am rămas, după aproape 8 ani de la plecare, cu sufletul lângă oamenii de acolo și cu gândul la ceea ce au nevoie copiii lor pentru a le oferi egalitate de șanse în țară. Nu am multe resurse de departe, dar se poate. Și ceea ce mă motivează e dragostea lor pentru educație, dorința aproape palpabilă de a învăța și care mi-a demonstrat în zece ani că se poate.

Trebuie doar să mergem pe aceeași direcție, să acceptăm realitatea și să ne adaptăm ei. Restul va veni de la sine.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: