monarhie de cumetrie

Gerula / Nimeni nu contestă uriașele avantaje pe care instaurarea, la 11 februarie 1866, a monarhiei constituționale le-a adus României. Am avut regi buni, am avut regi vrednici, mai iubitori de neam decât fuseseră mulți dintre voievozii de-un sânge cu noi, de până atunci, și decât toți țarii roșii pripășiți în fruntea bucatelor, după 1947. Regele Mihai este și el o parte a istoriei noastre. Dar o parte trecută. Și nu pentru că alții i-ar fi hotărât, cu anasâna, sfârșitul, ci pentru că el însuși a făcut, în ultimii ani, tot posibilul ca visul unei monarhii constituționale să devină un ideal intangibil. Prin gesturile și măsurile luate, fostul suveran a murit ca rege. El s-a dovedit un republican cumsecade, care a bătut palma cu lacheii roșii pentru a-și păstra măcar aurul din coroană, dacă de coroană nu s-a mai putut apropia.
Nu știu în ce măsură regele Mihai a fost un trădător de țară atunci când și-a agățat la piept ordinul sovietic Victoria și când a semnat abdicarea, cu un ochi la vagoanele încărcate cu maşini de lux în Gara Regală. N-am idee în ce măsură a fost un trădător de țară nici când l-a trimis pe Antonescu plocon rușilor, în vreme ce finlandezii n-au vrut nici de-ai naibii să-l vândă pe mareșalul lor, Mannerheim. Nu știu în ce măsură ploconirea lui subită la Înalta Poartă Roșie a făcut ca mii de soldați români să fie luați prizonieri de sovietici, în momentul semnării armistițiului, și să nu se mai întoarcă niciodată din ghețurile Siberiei. Știu însă că Mihai este, mai nou, un trădător de principii, ceea ce reprezintă o trădare mai gravă decât cea de patrie. El și-a scos la mezat demnitatea, onoarea de monarh de drept divin, acceptând delicatesele oferite de comuniștii de ieri și de azi. Și normal că, înfruptându-se, alături de numeroasa lui familie, din aceste delicatese, n-a mai putut să ridice glasul contra samavolniciilor clicii lui Iliescu, deoarece orice rege știe, încă de mic, că nu-i politicos să vorbești cu gura plină.
Culmea este că, după ce o viață întreagă au lătrat contra lui și a ideii de regalitate, comuniștii și securiștii din tot spectrul politic s-au trezit, brusc, monarhiști înverșunați. De câteva zile, vuvuzeii moguliziunilor și invitații lor înalţă osanale fostului rege, uitând că, nu mai departe de acum nici două decenii, chiar ei erau aceia care rosteau, cu năduf, “fir-ai al naibii, maiestate!” și-l umileau, luându-l de urechi pe autostradă și azvârlindu-l în avion. Astăzi, ei au bătut palma cu maiestatea drăcuită ieri. Astăzi, la noi, nu doar capitalismul, ci și monarhia a devenit “de cumetrie”, cumetrii fiind, între alții, Năstase, regele Mihai și, cu sau fără voia dumneavoastră, ultimul pe listă, dar nu cel din urmă, tartorul-șef, Ion Iliescu. Și când îl mai aud pe sicofantul Duda lăudându-se, la televizor, că regele a fost atât de curajos, încât i-a întors de două ori spatele lui Hitler, mă pufnește râsul, deși ar trebui, mai curând, să mă podidească plânsul: măi, Dudică, măi actorașule de împins tava pe scenă, vezi-ți mai bine de hamleții tăi și lasă istoria pe seama altora, în loc să te dai connaisseur, alături de toți făcătorii în hamleți din Antene: Hitler nici nu s-a sinchisit vreodată de rege, care era o figură de decor, el cu Antonescu discuta, nu cu un tinerel imberb, preocupat mai mult de mașini decât de politică. Și, dacă tot vorbim de curaj, regele ar fi trebuit să fie curajos nu când zbiera Hitler, ci când bătea cu pumnul în masă Vîșinski…
Regele poate să vină și să vorbească în fața politicienilor republicani cât o pofti. Eu n-am să-l aud, așa cum nu poți auzi o fantomă. Pentru că Mihai de Hohenzollern este, în momentul de față, doar o fantomă a trecutului. Și, din păcate, nu-i nici fantoma harnicului străbunic Carol I, nici a devotatului bunic Ferdinand, nici măcar a bătăiosului tată Carol al II-lea. Este propria lui fantomă, timidă, șovăitoare și influențabilă cum a fost regele și cât a trăit. O fantomă venită să le vorbească viilor nu de la masa de spiritism, ci de la tribuna Parlamentului. Degeaba încearcă să-l prezinte tocmai foștii lui detractori – care, în adâncul sufletului, îl urăsc – drept un sfânt în viață. Mihai, prin greșelile și păcatele săvârșite nu atât față de neam și de țară, cât față de ideea de monarhie, n-a putut fi sfânt nici cât a fost viu și îmi puneam toată nădejdea în el, darămite acum când, făcând pactul cu diavolul, a murit demult pentru mine. Și apoi, sfinții fac minuni și în viață, și în moarte, când devin moaște, or, din câte văd, Mihai n-a săvârșit miracole decât pentru Radu Duda, transformându-l dintr-o poamă într-un prinț.